La 35 de ani după cosmos

În perioada 14-22 mai 1981, cosmonautul Dumitru-Dorin Prunariu a devenit primul român care a realizat un zbor în spațiul cosmic. Momentul istoric a fost marcat de Academia Română în cadrul sesiunii aniversare „35 de ani de la primul zbor în spațiul cosmic al unui român” dedicată personalității cosmonautului Dumitru-Dorin Prunariu, membru de onoare al Academiei Române. Biroul de presă al Academiei Române l-a invitat pe dr. ing. cosmonaut Dumitru-Dorin Prunariu la dialog și a încercat să afle de la singurul cosmonaut român - deocamdată - câteva din amănuntele călătoriei sale spațiale (Foto).

Cătălin Mosoia: 6 mai 2016. Clubul academicienilor. Dumitru-Dorin Prunariu. Ajunul unui eveniment important pare să fie cel mai încărcat de emoție. Cum este să te afli în ajunul primului zbor cosmic?

Dumitru-Dorin Prunariu: Bine pusă problema. În ajunul oricărui eveniment ai emoții. Eram perfect conștient că mă aflu în fața unui eveniment istoric, atât pentru România, cât și pentru mine personal. Pregătirea a fost complexă, cu multe situații dificile pe care a trebuit să le depășesc. Cu toate acestea, cele mai mari emoții le-am avut cu o zi înainte de lansare. Ai emoții gândindu-te cum ar urma să decurgă un eveniment major, istoric, pe care urmează să-l trăiești în premieră. Emoții, nu pentru că aveam îndoieli în ceea ce privește pregătirea mea, știam că sunt foarte bine pregătit - cunoșteam foarte bine nava, știam teoretic ce mă așteaptă în cosmos, documentația de bord o cunoșteam la perfecție, parcursesem sute de ore la simulator, dar nu trecusem niciodată live prin toate aceste evenimente. În afara lansării propriu-zise, trebuia să mă raportez și la o serie întreagă de alte elemente, care a trebuit să fie puse la punct, în principal, legate de logistica organizării zborului cosmic.

Neoficial, aflasem la Baikonur că lansarea noastră fusese planificată pentru data de 11 mai, apoi am înțeles că a fost amânată pentru 12 mai din considerente tehnice. În final, s-a decis ca zborul să fie reprogramat pe data de 14 mai, dată la care am și fost lansat în cosmos. Această așteptare, normal că a generat anumite întrebări, suspiciuni și emoții. Oare ce s-a întâmplat, oare totul este în regulă, oare totul va fi în regulă?… Pe lângă acestea, înțelegi desigur că te afli în fața unui eveniment a cărui realizare practică implică extrem de multă tehnologie și funcționarea ei în condiții foarte bune. Toate acestea îi creează oricărui om, indiferent cât de experimentat ar fi, stări emoționale deosebite.

C.M.: De la o zi la alta emoțiile au crescut în intensitate….

Dumitru-Dorin Prunariu: Continuând cu emoțiile, cum spuneam, cele mai intense le-am avut în pre-ziua lansării! Până atunci am avut programul de pregătire foarte bine organizat - pe zile, pe ore - și nu am avut prea mult timp să ne gândim la ceea ce va urma. Cu o zi înainte de start ni s-a dat liber: „Băieți, astăzi odihniți-vă!” Ei bine, această rupere de un program foarte bine organizat și libertatea de a alege ce să facem în acea zi ne-a oferit pe lângă relaxare un răgaz de timp în care am putut să ne gândim și să ne raportăm emoțional la ceea ce va urma, adică la lansarea în cosmos de a doua zi.

C.M.: Cum v-ați eliberat de aceste emoții? Jucați ping-pong?

Dumitru-Dorin Prunariu: În principal, în acea zi dinaintea lansării, am fost la înot și am jucat și tenis. În complexul de cazare și pregătire nemijlocită a echipajelor cosmice înaintea zborului aveam, pe lângă facilități de cazare foarte bune, centru medical și facilități sportive care includeau sală de sport și bazin de înot. Aveam toate condițiile pentru a ne relaxa complet.

C.M.: Dumneavoastră erați în fața necunoscutului, iar pe de altă parte, era vorba de colaborarea între om și mașină.

Dumitru-Dorin Prunariu: Ca persoană tehnică, și prin formație și prin activități, desfășurate o bună perioadă de timp, am căutat întotdeauna să fac corp comun cu tehnologia pe care o utilizez - în primul rând, să o învăț foarte bine, să o stăpânesc, și astfel să ajung la rafinament în exploatarea ei. Îmi place să fac acest lucru cu orice echipament tehnic, începând cu bicicleta sau mașina, mergând până la avion și navă cosmică, sau chiar și cu aparatura foto. Spre finalul lunilor de pregătire la simulator am avut efectiv senzația că fac corp comun cu nava cosmică și că împreună ne înțelegem foarte bine. Nava cosmică reală, la bordul căreia am zburat, era identică cu simulatorul, iar în momentul în care m-am așezat în navă și s-a închis trapa, urmând să fim lansați, am avut senzația că mă aflu în simulatorul în care mă pregătisem sute de ore. Am avut exact aceeași senzație că stăpânesc tot ce se întâmplă și ce se poate întâmpla în acel simulator real, care de data aceasta urma să ne și duca efectiv în spațiul cosmic.

C.M.: Cum ați descrie prima zi de zbor cosmic?

Dumitru-Dorin Prunariu: Ziua de 14 mai a început alert de dimineață. Deși lansarea a avut loc la ora 20 și 17 minute, ora Bucureștiului, noi ne-am trezit normal în jurul orei 8 și am luat un mic dejun rapid. Îmbrăcați în costume de sport, am mai parcurs o parte din documentația de bord care se raporta la perioada nemijlocită de lansare și joncțiune cu stația orbitală. Am fost transportați apoi cu un autobuz special până la punctul de lansare, cam 35 de km nord față de complexul în care locuisem. Acolo se afla hala de asamblare a rachetei purtătoare și a navei cosmice, toate facilitățile de testare și verificare nemijlocită a ansamblului cosmic înainte de transportarea acestuia la rampa de lansare și ridicarea pe ea în poziție verticală, dar și un complex de pregătire, echipare, verificare și ultime teste medicale ale celor care urmează să ia loc în fotoliile navei cosmice și să zboare spre spațiul extraatmosferic. Acolo ne-au fost prezentate materialele pe care trebuia să le ducem cu noi în cosmos, aparatura pentru experimente ambalată pentru transport, cât și trusa medicală garnisită cu medicamente și substanțe pe care să le folosim la nevoie, noi sau echipajul principal aflat deja de peste două luni în cosmos. Pe toate le-am „preluat” foarte oficial, cu proces verbal. După încheierea acestor formalități, tot ce urma să ajungă în cosmos a fost ambalat pentru transport de personalul cosmodromului și dus în nava cosmică. Apoi am avut un prânz și am trecut la îmbrăcarea costumului de scafandru cosmic și testarea acestuia. Practic toate activitățile în care este implicat echipajul sau materialele care urmează să ajungă în cosmos se efectuează în camere sterile. În camera în care am îmbrăcat costumul de scafandru cosmic, de exemplu, funcționau în permanență radiatoare ultraviolete care anihilau orice virus, microb, bacterie care ar fi putut fi luat de cosmonauți și dus în spațiul cosmic; medicii și personalul care ne asistau în tot procesul acesta de pregătire nemijlocită pentru zbor aveau măști pe față și nimeni nu intra neprotejat în contact direct cu noi. Direct pe piele, în jurul pieptului, am îmbrăcat o centură cu senzorii medicali care urmau să transmită prin telemetrie la sol parametrii noștri medicali în timpul lansării. Peste senzori, lenjeria intimă din bumbac. Peste ea am îmbrăcat costumul de scafandru cosmic. Așa îmbrăcați a trebuit să testăm costumul la etanșeitate, pentru a ne întări încă o dată convingerea că totul este sub control și că totul va funcționa perfect. Acest test avea și un efect psihologic pozitiv. Testarea s-a făcut în niște „fotolii” identice cu cele din navă cosmică, practic niște suporți tip copaie din duraluminiu căptușit cu material textil, în care trebuia să ne așezăm. Legați cu centuri de siguranță, costumul, cu noi în el, era supus unei suprapresiuni astfel încât să fim convinși că nu există nicio neetanșeitate în el. Orice eventuală problemă acolo încă putea fi remediată.

În timpul acelei testări am avut un mic incident care putea să ducă la decizii neplăcute. În momentul în care m-am așezat în acel suport, neținând cont de faptul că toleranța dintre el și corpul meu era zero, m-am ținut cu mâinile de marginea lui, cu degetul mare în interior, și când m-am așezat în el cu toata greutatea o cataramă a costumului mi-a produs o tăietură la acel deget, iar acesta a început să sângereze. M-am uitat în jur puțin derutat, l-am strâns în podul palmei, să nu vadă nimeni ce se întâmplă, mi-am tras imediat mănușa peste el ca să nu se vadă sângele, după care am urmat toată procedura de testare a costumului. Când am terminat i-am șoptit lui Popov, coechipierul meu, ce am pățit. S-a uitat la mine puțin speriat și mi-a spus să nu cumva să spun cuiva pentru că pe motive medicale echipajul poate fi schimbat în ultimul moment cu cel de rezervă. De atunci nu am mai scos mănușa de pe mână până când am ajuns în nava cosmică și ulterior în spațiul cosmic. După ceva timp sângerarea s-a oprit de la sine, tăietura nefiind foarte adâncă, iar în a treia sau a patra zi de zbor s-a cicatrizat.

Aflându-ne încă în incinta în care am testat costumul la etanșeitate, după acest proces, a urmat un ultim interviu înainte de decolare. Reprezentanții mass media și cei oficiali se aflau după un geam de sticlă prin care comunicam prin intermediul unor microfoane și difuzoare. Erau de față reprezentanți ai Ministerului Apărării, ai Agerpres, TASS și ai altor agenții și instituții. Delegația guvernamentală română era condusă de ministrul apărării de atunci, generalul Constantin Olteanu; din delegație mai făcea parte comandantul aviației militare, generalul Gheorghe Zărnescu, președintele de atunci al Comisiei Române pentru Activități Spațiale, Constantin Teodorescu-Țintea, și o serie întreagă de alți oficiali veniți de la București. După ce am răspuns întrebărilor jurnaliștilor și am discutat puțin cu membrii delegației oficiale, ne-am îmbarcat în autobuzul care ne-a dus spre rampa de lansare. La câteva zeci de metri de rachetă este amenajată în exterior o mică platformă unde echipajul coboară din autobuz și dă simbolic, militărește, raportul delegației oficiale că este pregătit de îndeplinirea cu succes a zborului cosmic. Apoi ne-am îmbarcat din nou în autobuz și am pornit încet spre rachetă. Autobuzul avea trei compartimente despărțite constructiv unul de altul. Compartimentul șoferului, apoi al echipajului cu medicul de echipaj și ultimul al personalului tehnic. După ce am dat raportul, singura persoană care ne-a însoțit până la rampă, în afara de șofer, desigur, a fost medicul de echipaj. Acesta fusese prezent la toate fazele de pregătire nemijlocită la cosmodrom și acum însoțea echipajul spre rachetă, pentru ultime discuții, concluzii. Pe lângă faptul că era medic de echipaj, era și un vechi prieten al nostru. Ne cunoșteam din Orășelul stelar. De aceea poate și-a permis să ne transmită niște comisioane pe care să le facem pentru echipajul principal; unul din cele mai cunoscute episoade ale acestei deplasări este cel cu ceapa verde, care trebuia să ajungă la comandantul complexului orbital, Vladimir Kovalionok (Volodea), din partea soției acestuia. Vorbise la telefon cu soțul ei, aflat de peste două luni la bordul stației orbitale, și acesta și-a exprimat dorința de a mânca niște ceapă verde, proaspătă. Nina, femeie de acțiune, l-a sunat pe Ivan, medicul nostru de echipaj și vechi prieten, și „i-a dat ordin” să facă cumva să ajungă niște ceapă verde la soțul ei în cosmos. Ivan a făcut rost de un mănunchi de ceapă, a înfășurat-o într-un ziar, a pus-o în geanta lui cu trusa medicală pe care nu i-o controla nimeni și, în autobuz, pe drumul până la rachetă, ne-a pus-o în mână cu „ordinul” lui Nina ca aceasta să ajungă la Volodea. Noi, îmbrăcați în costumele de scafandru cosmic, nu știam unde s-o mai dosim. Popov luase deja un comision sub forma de ploscă de inox, special fabricată în privat la una din uzinele cosmice, care conținea un lichid foarte apreciat de echipajul care ne aștepta în cosmos, și o pusese deja într-unul din buzunarele lui. Îmi spune mie să iau ceapa că am un buzunar liber. Era cel de la mănușa costumului pe care o îmbrăcasem deja din cauza degetului rănit. Am îndesat repede ceapa învelită în ziar în buzunarul de pe gamba dreaptă și l-am închis cu ariciul cu care se închidea. În momentul în care ne-am urcat pe treptele rachetei purtătoare și apoi în lift, nimeni nu s-a mai interesat ce mai ducem cu noi pentru că trecusem deja prin toate filtrele posibile, care se terminau la autobuz și la medicul de echipaj.

Am ajuns apoi la rachetă, am urcat cu liftul până în vârful ei, am lăsat echipei tehnice aflată în exterior, în fața trapei navei, încălțămintea de protecție pentru exterior încălțată peste costumul de scafandru cosmic, la fel și ventilatoarele care ne-au ventilat până acolo costumele să nu transpirăm, și ne-am așezat în „fotoliile” noastre cosmice. Trapa s-a închis din exterior și, indiferent de situație, acea trapă nu mai urma să fie deschisă vreodată. În caz de avarie la lansare eram ejectați cu modul cu tot cu ajutorul unor fuzee aflate în vârful rachetei și am fi revenit la sol la câțiva kilometri distanță cu parașuta navei. În navă se ia loc cam cu două ore înainte de lansare. În timpul rămas se verifică periodic parametrii acesteia și se comunică cu solul prin echipamentul radio. Desigur, pregătirea și lansarea unui echipaj în spațiul cosmic reprezintă o știință întreagă! Pe lângă personalul tehnic, psihologii și medicii erau pe recepție și căutau să determine din tensiunea arterială, puls și tonul vocii care este starea noastră reală înainte de zbor, cât și pe timpul lansării. Senzorii medicali lipiți de piele fuseseră conectați la costumul de scafandru cosmic, de unde, printr-o joncțiune exterioară, i-am cuplat la circuitul navei. Chiar dacă vocea noastră părea calmă, pulsul era mai ridicat decât normal și emoțiile dinaintea lansării creșteau.

În nava cosmică am luat loc cu 2 ore înainte de lansare. Relaxați, am început să verificăm aparatele și aveam destul de multe intervale de timp liber. Cei de la Centrul de pregătire din Orășelul stelar avuseseră timp în perioada pregătirii să ne testeze preferințele muzicale, iar în perioadele acelea libere ni se punea în cască muzica noastră preferată. Și acest aspect a fost bine studiat. Apoi a venit perioada efectivă de numărătoare inversă și de lansare.

În momentul în care am auzit în casca Zero! Start! am simțit că nava aflată în vârful rachetei purtătoare se balansează ușor, și destul de rapid am început să simțim presiunea accelerației asupra noastră. Suprasarcina devenea tot mai mare, ne presa puternic în fotolii, iar vibrațiile de stabilizare a rachetei purtătoare pe traiectorie erau și ele destul de mari. Stăteam culcați pe spate față de direcția de deplasare. Doar așa se pot suporta minute întregi suprasarcinile de la lansare. Stăteam încordați, respiram greu, doar abdominal, nu ne puteam umfla plămânii din cauza suprasarcinii, simțeam că fața ne este apăsată și ochii lăcrimau ușor tot din cauza presiunii, împingeam limba în dinți pentru că simțeam că altfel îmi este presată în gât, iar mâinile păreau foarte grele și simțeam că aproape nu le-aș mai putea ridica. La un moment dat am simțit că se opresc motoarele și că ne prăbușim. A fost o senzație surprinzătoare pentru mine. M-am uitat la Popov, iar el mi-a făcut cu ochiul că totul este în regulă. Se desprinsese prima treaptă a rachetei purtătoare și până la intrarea la regim a celei de a doua trepte variația de accelerație mi-a dat senzația de prăbușire. La fel, dar ceva mai lin, fenomenul s-a produs la desprinderea celei de a doua trepte a rachetei. În vârful de suprasarcină accelerația era de patru ori mai mare decât cea gravitațională, făcându-ne să ne simțim fiecare organ de patru ori mai greu. Ultima treaptă a funcționat foarte lin, fără pic de vibrație. Racheta ajunsese deja în spațiul cosmic, rotită încet de giroscoape în poziție orizontală față de suprafața terestră, ultima treaptă accelerându-ne practic orizontal până la atingerea primei viteze cosmice, aproximativ 28.000 km/h, viteza la care nava se menține pe orbita cosmică circumterestră fără să mai consume energie. După 8 minute și 50 de secunde de la lansare s-a desprins și ultima treaptă a rachetei, apărând brusc imponderabilitatea și dispărând tot zgomotul făcut de motoarele rachetei. În acel moment a pornit ceasul de bord, care, ca orice ceas, făcea tic-tac. Acel tic-tac era singurul sunet care se mai auzea atunci în navă.

Starea de imponderabilitate și liniștea aceea perfectă în care auzi doar un ticăit îți dau o senzație puțin stranie, chiar euforică. În primul rând, constați că totul plutește în jurul tău: documentația de bord, creioanele, guma, chiar și mâinile pluteau dacă le lăsam libere. Trebuia să mai stăm câteva ore în centurile de siguranță în costumul cosmic, dar ne-am deschis casca și respiram aerul regenerat permanent al cabinei și nu cel pompat sub presiune în costumul de scafandru. Popov, experimentat și puțin suspicios la reacțiile mele la cosmosul real, mi-a recomandat să nu mă uit imediat prin hublou. Ne aflam la peste 220 km altitudine, și probabil credea că o să mi se facă și rău privind Pământul de la o înălțime așa mare. Hubloul era lângă umărul meu drept. Eu abia așteptam să-mi văd planeta natală de la înălțimi cosmice, așa că mi-am lipit imediat capul de hublou și am început să privesc Pământul cu multă sete de a mă îmbogăți cu imaginea planetei văzută din exteriorul ei. Afara era întuneric. Fusesem lansați seara și până să ajungem în emisfera luminată de soare a planetei trebuia să mai așteptăm câteva zeci de minute. Puteam să disting orizontul Pământului pe fondul cosmosului negru și, din când în când, vedeam jos lumini ale unor orașe importante. Orbita era înclinată cu 51,6 grade față de ecuator, iar în acea parte a zborului ne deplasam oarecum de la nord-vest spre sud-est. Încet-încet am ajuns în zona Australiei, a Noii Zeelande, și am trecut în partea luminată a Pământului. Răsăritul Soarelui pe orbită îți oferă o imagine fascinantă. Se produce efectiv o explozie de lumină, Soarele răsărind rapid de după orizont ca o minge strălucitoare care sare de sub apă. Nu te poți uita la el și nu e recomandabil să te expui prea mult neprotejat în fața hubloului. Radiația lui nu mai este filtrată de atmosfera terestră și poate să ardă. A trebuit însă să trecem la lucru. Aveam de efectuat o serie întreagă de operațiuni de verificare a navei cosmice în condițiile reale de zbor. Practic, o astfel de navă cosmică „de unică folosință” efectuează zborul de testare în condiții reale, condiții în care trebuie să-ți îndeplinești și misiunea cosmică. Fiecare membru al echipajului are la bord sarcini precis stabilite și antrenate mult la simulator. Ca și în aviație, aveam un check list, de fapt câteva manuale de documentație de bord, și, de regulă, când unul dădea anumite comenzi, celălalt verifica să fie totul conform documentației. Eu la bordul navei am fost practic și pilot-cosmonaut de test, și inginer de bord, iar la bordul stației orbitale și cosmonaut cercetător, antrenat să efectueze experimente complexe din diverse domenii de activitate. Practic eram pregătit și să conduc integral nava cosmică și să o readuc pe Pământ în caz că s-ar fi întâmplat ceva cu comandantul misiunii. Același lucru se petrecea la nevoie și invers.

Revenind la prima fază a zborului, aceasta era reprezentată de testarea tuturor echipamentelor navei în condiții reale de zbor. Nu voi intra în amănunte aici. Imediat după aceea, la a 4-a rotație în jurul Pământului (o rotație dura 90 de minute), am efectuat prima manevră cosmică de corectare a orbitei. În total erau planificate două manevre, a doua urmând să fie efectuată la a 17-a rotație, deci cam la 19,5 ore după prima manevră. Cea de a doua manevră urma să ne ducă pe orbita mai înaltă a stației orbitale de pe care, printr-un „dans cosmic” foarte dinamic, orientând permanent nava și cuplând și decuplând de multe ori motoarele de orientare și corecție a orbitei, utilizând inițial radarul de bord și apoi observațiile vizuale, trebuia să ajungem lângă stație și să efectuăm joncțiunea cu ea. Toți parametrii pentru efectuarea manevrelor ne erau transmiși de la sol după ce se făceau măsurători exacte ale orbitei pe care ne aflam. Ni se indica cu câte grade pe orizontală și verticală să orientăm nava față de poziția curentă și exact la ce minut și secundă să pornim motorul principal pentru manevră. Și timpul de funcționare a motorului ne era indicat cu precizie.

După efectuarea primei manevre cosmice am mai efectuat o serie de verificări ale echipamentelor, parametrilor de zbor, apoi am trecut în modulul orbital, am dezbrăcat costumele de scafandru cosmic, am îmbrăcat niște treninguri confortabile de lână, am mâncat ceva și ne-am culcat. Asta se întâmpla în jurul orei 4 dimineața (ora Moscovei, după care continuam să măsuram timpul și pe orbită). Eram foarte obosiți. Eu eram obișnuit să-mi fac orele de somn în timpul nopții, dar toată această activitate și tensiunea generată de concentrația pentru a efectua totul perfect m-au ținut treaz și bun de acțiune până la acea oră de dimineață.

În modulul orbital, de formă aproape sferică, cu un diametru de aproximativ doi metri, poți să-ți întinzi oasele, să te relaxezi, acolo există toaletă, ai rezervele de hrană și poți să mănânci, și desigur poți să dormi. Să nu va închipuiți că există pat. Eram în imponderabilitate. Nu aveam cum să stăm pe un pat. Dormitul se făcea în saci de dormit pe care îi fixam undeva cu niște șireturi, doar ca să nu te deplasezi fără control în timpul somnului. Am dormit buștean. Atât de adânc am dormit încât dimineața când m-am trezit, în jurul orei 11 și jumătate, eram atât de buimac că am avut impresia că sunt acasă la mine și trebuie să mă dau jos din pat și să plec la serviciu. Până să deschid complet ochii, am realizat că nu mă pot da jos din pat pentru că pluteam, iar când am deschis ochii complet am realizat că sunt de fapt în zborul cosmic real în care fusesem lansat cu o seară înainte! Popov încă dormea. Prima mea dorință a fost să iau legătura radio cu solul, pentru a afla ce se mai întâmplă jos, pentru a ni se confirma că totul este normal și pentru a comunica ce am mai realizat noi sus pe orbită. Conform celor transmise cu o seară înainte, sesiunea radio trebuia să înceapă la ora 12 fix. Eu eram însă nerăbdător să aud vocile liniștitoare de la sol și cam pe la 11:40 am încercat să cuplez stația radio. Popov a auzit mișcarea mea, s-a trezit, s-a uitat la ceas și mi-a spus imediat să nu cuplez stația radio. Nu înainte de 12 fix. Am privit puțin nelămurit. Mi-a spus simplu că orice comunicare este interzisă până la ora indicată. Era comandant, deci l-am ascultat fără comentarii. După mult timp mi-am dat seama că relațiile dintre cele două superputeri, americană și sovietică, în acea perioadă de război rece, impuneau un regim foarte strict de realizare și codificare a comunicațiilor, fiecare luând măsuri stricte ca cealaltă parte să nu-i intercepteze comunicațiile. Vă dați seama că 20 de minute înainte de ora prevăzută, la viteza noastră de zbor, însemnau 9.000 de km înainte de zona de comunicații recomandată.

La ora 12 fix am intrat în legătura radio cu solul de unde ni s-a transmis cu o voce calmă, liniștitoare, că totul este în regulă. Fără să apucăm să întrebăm, ni s-a transmis rapid și faptul că familiile sunt bine. Normal că ne gândeam prin ce emoții trec ai noștri jos!

Apoi am trecut din nou la treabă, am luat micul dejun, am îmbrăcat din nou costumele de scafandru cosmic și am trecut în modulul de comandă. Ne-am fixat în fotoliile noastre și ne-am pregătit de următoarea manevră orbitală, pe care am efectuat-o după parametrii transmiși de la sol, la rotația a 17-a în jurul Pământului, apoi la scurt timp de operațiunile de apropiere de stația orbitală și de joncțiune.

C.M.: Am dat timpul înapoi 35 de ani. Dacă am da timpul și mai mult înapoi și am ajunge în perioada în care dumneavoastră erați elev, ce v-a motivat să învățați, ați avut modele de oameni care v-au impulsionat să citiți, să mergeți către știință?

Dumitru-Dorin Prunariu: Trebuie să spun că de mic am început să privesc cerul și să-mi pun întrebări despre cum zboară avioanele. Eram copil, locuiam cu chirie într-o casă din Dârstele Brașovului, și după ce veneam de la grădiniță, când ne lăsa mama pe mine și pe sora mea la joacă în curte, eu mă uitam mult la cer care parcă mă atrăgea. Brașovul era un punct de intersecție al liniilor aeriene, deci aveam ocazia să vad des cum zboară avioanele. Privindu-le pe cer mă gândeam cum sunt făcute, ce se află în ele? Încet-încet am aflat că sunt avioane care transportă oameni, iar eu mă gândeam cum încap oamenii în jucăria aceea atât de mică pe care o vedeam sus? Apoi, tatăl meu care era inginer, îmi explica cum este cu perspectiva, că, de fapt, avioanele acelea sunt mari, dar după ce decolează și ajung sus pe cer se văd mici. Pot să spun că așa a început să mă intereseze zborul. Ba chiar țin minte că pe la 6-7 ani, în curtea bunicilor din Baciu, Săcele, am fugit o dată în atelierul de tâmplărie al bunicului, am luat niște șipci și le-am bătut cu cuie între ele să aibă forma unui avion, l-am legat cu o sfoară, am ieșit în curte și am început să mă învârt cu el închipuindu-mi că este avionul cu care zbor eu; atât de mult m-am învârtit încât am amețit, mi s-a făcut rău și am căzut! Mulți ani după aceea am realizat că, de fapt, acela a fost primul meu antrenament vestibular! Aceea aș putea spune că a fost prima experiență cu un avion construit de mine!

Zborul a început să prindă rădăcini în mintea mea și mai târziu am dorit să construiesc propriile mele modele. În clasa a patra am ajuns la Palatul Pionierilor unde un an am frecventat cercul de mecanică, unde învățam cum se lucrează fierul, pileam bucăți de metal prinse în menghină, făceam chei și alte obiecte mici. Acolo am descoperit lângă cercul de mecanică cercul de aeromodele și, trecând din ce în ce mai des și pe acolo, trăgeam cu ochiul la ceea ce se făcea, iar din clasa a V-a m-am înscris și eu la acel cerc. De atunci am fost permanent legat de aeromodele și de zbor. Îmi aduc aminte că profesorul de aeromodele, domnul Buta Bucur, ne povestea multe lucruri despre aviație, despre cum se zboară, despre cine și ce a mai zburat în trecut, despre ce istorie aeronautică avem. Astfel ne trezea din ce în ce mai mult apetitul pentru a învăța, a studia, a afla. De asemenea, îmi aduc aminte că deseori plecam de la Casa Pionierilor împreună cu elevi mai mari, unii chiar de liceu, care discutau cu profesorul nostru de aeromodele tot felul de probleme legate de zbor și construcția aparatelor, ce noutăți au mai apărut, iar noi pe lângă ei ascultam și memoram. Astfel am dezvoltat o adevărată pasiune pentru acest domeniu de activitate.

Am ajuns să particip și la concursuri, am obținut diplome, premii...

Mai târziu, la școala la care învățam, alt profesor inimos, Augustin Tămaș, fost pilot, a înființat un cerc de rachetomodele numit simbolic „Mesagerii Cosmosului”. Am început să activez și acolo, continuând și în anii liceului. La 17 ani am participat la un concurs național „Mini-tehnicus” la București, unde, cu echipa cu care lucram, colegi de clasă, de școală, am câștigat un premiu întâi pentru o machetă de clasă de învățământ programat, iar premiul trei pentru o rampă de lansat rachete. Toți am primit carnete de membru al clubului „Mini-tehnicus”. Îmi aduc aminte că numărul carnetului meu era 103. Nici pe departe nu mă gândeam atunci că numai după 11 ani voi deveni al 103-lea cosmonaut al planetei! Toate aceste lucruri s-au legat între ele și irevocabil m-au condus spre profesia mea de bază, aviația, apoi cosmonautica.

C.M.: Și ați reușit!

Dumitru-Dorin Prunariu: Am reușit! Eu inițial mi-am dorit să zbor. Nu visam decât la ceea ce mi se părea posibil în România acelor timpuri: aviația. La cosmos am ajuns, aș zice, din întâmplare. Soarta m-a condus la locul potrivit, în momentul potrivit și la o vârstă potrivită pentru a putea ridica mâna și a mă oferi voluntar să devin candidat cosmonaut. Cu toate acestea, când comandantul unității militare unde efectuam stagiul militar ne-a propus să devenim candidați cosmonauți am fost derutați. Când ne-a făcut propunerea, povestind că România este implicată de mai mulți ani în activități cosmice, eram în sala de curs vreo 30 de ingineri de aviație care, îmbrăcați în uniforme kaki de soldați, efectuam cele șase luni de armată obligatorie pentru absolvenții de studii superioare pentru a primi în final gradul de sublocotenent în rezervă. Practic, ce efectuam noi acolo se numeau cursurile Școlii de ofițeri rezervă de aviație. Toți aveam deja un loc de muncă stabil, garantat, fie în întreprinderi de aviație, fie în institute de cercetare, unii eram căsătoriți, aveam deja copii, și nu vedeam de ce să ne schimbăm activitatea. Pentru mine cel puțin, selecția pentru candidați cosmonauți a constituit doar un motiv pentru a pleca o săptămână la București și a scăpa de instrucție. Pe lângă asta îmi asiguram o vizită medicală completă la Spitalul militar, un zbor cu un avion militar de transport până la București și desigur posibilitatea revederii soției care era încă studentă în capitală. Așa am ridicat mâna și am spus «vreau și eu». De la acea mână ridicată, fără să mă gândesc o clipă atunci că voi și fi selecționat, am ajuns să devin primul cosmonaut român și să îmbrățișez atât cariera militară, cât și un domeniu complet nou de activitate, cosmonautica. După ce am pătruns mai adânc în el, domeniul a ajuns să mă pasioneze.

În domeniul cosmic m-am realizat pe multiple planuri, de la cercetare, la management, la implicarea activă în activitatea multor foruri internaționale, la poziții de conducere a unor organisme naționale și internaționale, dovedind că investiția în mine a produs mai mult decât un simplu cosmonaut, și că prin activitatea mea din ultimele decenii imaginea României a devenit pozitivă, cel puțin în domeniul cosmic. Nimic însă nu se realizează de unul singur. Fără echipă, fără instituții care să te susțină și să te promoveze unde este nevoie, nu faci mare lucru, deși uneori, rar, am fost nevoit să iau decizii și să acționez în domeniul meu și ca un lup singuratic.

C.M.: Dacă ați fi în fața unei clase de elevi, ce le-ați spune dacă v-ar întreba cum pot să reușească în carieră?

Dumitru-Dorin Prunariu: Fac des acest lucru. Îl consider ca pe una din misiunile mele. Mesajul pe care doresc să îl transmit din toată inima tinerilor este ca, în primul rând, să viseze și să îndrăznească să-și îndeplinească visele! Să persevereze și să gândească permanent pozitiv asupra a ceea ce visează și își doresc. Dacă ești convins că vei ajunge acolo unde dorești se vor găsi, într-un fel sau altul, și căi de a-ți realiza visul!

C.M.: Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la înființarea Academiei Române.

Dumitru-Dorin Prunariu: Am avut marea cinste să fiu propus și ales în anul 2011 membru de onoare al Academiei Române. Se ajunge greu academician. Trebuie să demonstrezi de-a lungul activității tale că ceea ce ai creat și modul în care ai fost implicat în activitățile tale profesionale au fost într-adevăr la cel mai înalt nivel și pot să servească în continuare scopurilor unei instituții atât de dedicată identității noastre naționale, dar și promovării științei și culturii pe plan național și în lume, precum este Academia Română.

Academia Română a fost întotdeauna cel mai înalt for științific al țării și o instituție de referință în domeniul culturii, științelor, istoriei. Ca membru de onoare al Academiei Române îmi desfășor o parte din activitate legat de acest înalt for al României. Am un respect deosebit pentru cei care au pus bazele acestei instituții, pentru membrii ei care au continuat și continuă admirabil activitatea ei, pentru cei care i-au condus și îi conduc destinele, și am dorința de a face tot ce este posibil ca acest for să dăinuiască și să-și îndeplinească misiunea atât istorică, cât și prezentă pe care o are.

Note:

Interviul cu Dumitru-Dorin Prunariu a avut loc vineri, 6 mai 2016, la Academia Română.

În urmă cu 35 de ani, în perioada 14-22 mai 1981, cosmonautul Dumitru-Dorin Prunariu a devenit primul român care a realizat un zbor în spațiul cosmic. Misiunea spațială s-a desfășurat la bordul navei cosmice sovietice Soyuz-40 și al stației orbitale de cercetare științifică Saliut-6. Alături de colegul său de echipaj, cosmonautul Leonid Popov, și de echipajul stației orbitale, format din cosmonauții Vladimir Kovalionok și Viktor Savinîh, a efectuat o serie de cercetări științifice, tehnologice, biomedicale, astrofizice și psihologice. În anul 2011, Academia Română l-a ales pe Dumitru-Dorin Prunariu membru de onoare, drept recunoaștere a extraordinarei sale performanțe umane și științifice.

Credit foto: Alina Bianca Bălan.

Foto:

copyright © Academia Română 2006

copyright © Academia Română 2006